Poveştile noastre (1): Neajlov

       Orice comunitate are trecut, prezent şi viitor. Prezentul îl simţim din plin, viitorul ni-l închipuim, trecutul trebuie să-l povestim, pentru ca uitarea să nu se aştearnă peste singurul Rai din care nu putem fi alungaţi: amintirea. Tocmai de aceea vom demara proiectul "Poveştile noastre", iar primul pas îl facem mai jos.

Sătule de ceea ce îndura, chiar şi râurile decid uneori că ar fi timpul să mai moară puţin. E cazul Neajlovului. În urmă cu aproximativ 150 de ani, nişte bulgari veniţi dinspre Serbia, au poposit în drumul lor spre altă viaţă într-o zonă pe unde călătoreau negustorii greci, pe malul unui rău frumos.
“S-au aşezat pe valea Neajlovului să înopteze. Au mâncat şi au dus tuciurile de mămăligă în albia râului să stea în apă toată noapte, pentru a putea fi mai uşor curăţate dimineaţa. În zori când au scos tuciurile, acestea erau pline de peşte. Atunci starostele a zis că acolo trebuie să rămână şi au hotărât să aşeze vatra satului de-a lungul apei”, povestea străbunicul 100%  bulgar al fetiţei.
Pe malul Neajlovului, între Puntea de Greci şi Cacova (numele a doua sate din Dâmboviţa),  se afla o poiană nespus de frumoasă.“Când eram copil şi eram la sapă veneam să beau apă de la Buduroi. Apa izvora din deal şi după zece metri se vărsă în rău. Era o binecuvântare să ai apă proaspătă în mijlocul câmpului la atâţia kilometri de sat. Mai făceam şi baie chiar dacă ne era cam frică de lipitori. De altfel, chiar pe drumul din apropierea izvorului m-am născut, era luna mai, vremea praşilei dintâi, mai erau câţiva ani până să înceapă războiul”, spunea, la rândulul lui, bunicul 100% român al fetiţei.

Scobari, crapi, caraşi, mrene, cleni, obleţi şi alte naţii uitate de peşti populau acest mic rău.“Într-o primăvară, eram destul de mic, am ajuns pentru prima oară la Buduroi, cu tatăl meu şi fratele lui. Au prins peşte, au “cules” scoici şi am văzut păsări cum nu îmi închipuiam că există. După câţiva ani au început să deverseze reziduri din canalele oraşului iar peştii şi păsările au dispărut. În ultimii ani oraşul a cam murit industrial şi răul a început să se repopuleze”, rememora tatăl fetiţei ( nu ştiu cât % cetăţean european).
Am mers kilometri de-a lungul albiei ca să găsim şi altceva decât nămol. Lângă poiană, la fel de frumoasă, unde cândva au poposit bulgării, răul încă mai are un pic de viaţă. “Îmi place aici, e frumos, chiar dacă era mai altfel în poveştile voastre. Trebuie să mai venim “, a încheiat fetiţa. Răul încă nu a murit. (publicat pe dedes.ro în august 2008)